Probabil ca v-ati intrebat care este povestea mea, a porcului Gogea
Ei bine, la inceputul vietii mele nici macar nu aveam un nume. Eram un purcelus ca alte sute de purcelusi, nascuti intr-o ferma de langa Calarasi.
Am vazut lumina zilei intr-o zi de primavara, intr-o hala luminata cu neon chior. Mama s-a pierdut printre alte scroafe si am crescut la gramada cu fratiorii mei vitregi. Un halat alb venea zilnic pe la noi si ne hranea cu lapte praf si faina de peste. Am crescut mai maricei si ne-am plictisit impreuna. Programul era anost: mancare, guitzare, mancare, guitzare, culcare.
Auzisem ca dincolo de peretii halei noastre exista copaci, pasari, flori si muuult soare si caldura. De vazut nu vazusem decat o oratanie cu pene si 2 picioare. Am aflat de la un unchies mai batran ca aceea este gaina. Dar mai mult nu stiam, traiam in ignoranta si uitare.
Pe masura ce cresteam, halatul alb ne dadea mai multa mancare. Marea majoritate a porcilor mancau si erau din ce in ce mai fericiti. Eu, in schimb, simteam ca e ceva putred la mijloc. Nu degeaba halatul alb ne cantarea perioadic. Voia ceva de la noi. Nu stiam exact ce, dar eu simteam ca nu e deloc de bine.
Atunci cand halatul alb a intrat in hala impreuna cu doua costume, cum nu mai vazusem, am simtit ca e sansa mea. Halatul si costumele cautau cu privirea un purcel. M-am zbatut, am reusit sa ajung in fata lor. M-am uitat in ochii costumelor si am zis "Groh groooh!".
Costumele au zambit si au zis intr-o limba pe care atunci nu o stiam la perfectie:
- Hai sa-l luam p-asta, uite ce curajos e!
A urmat ceva panica, recunosc. M-au pus intr-o hala mica-mica de tot, intunecata. Hala se misca in sus si in jos, in fata si in spate. Initial am crezut ca e cutremur. Mai tarziu am vazut mai multe astfel de hale. Oamenii le spun masini.
Niste salopete m-au scos din hala. Salopetele erau ghidate de catre costume. M-au pus intr-un tarc maare, spatios. Aveam doar pentru mine 2 metri patrati de paie curate si calduroase. Muuulta mancare buna si apa curata.
A fost incredibil. Ma bucuram ca un copil, alergam toata ziua prin tarc. Unul cate unul, niste copii cu fesuri pe ochi au venit si au vorbit cu mine. Nu pot sa va zic exact ce au zis, cum va spuneam, nu stiam la acea ora foarte bine limba omeneasca.
Copiii cu fesurile lor pe ochi au inceput sa ma strige Gogea. Si sa imi dea biscuiti si mere. O doamna chiar m-a tratat intr-o dupa-amiaza cu morcovi dulci. Ah... stiam ca asa trebuie sa fie viata! Aer curat, liniste, pasarele ciripind, copaci de un verde cum nu mai vazusem in hala din Calarasi. Locuiam in lux!
Si inca mai locuiesc acolo, sa stiti! Gratie voua, am fost salvat de la traditionala transare a porcului in ziua de Ignat. Si, impreuna cu stapanul meu, va invit sambata de Ignat sa petrecem in cinstea salvarii mele de la moarte! Am inteles de la acesta ca vom avea tot ce trebuie pentru o petrecere ca-n povesti.
Daca vrei sa ma vizitezi, sambata sau cand ai tu drum pe la Greenfield, te astept cu drag. Si daca nu ai mere sau biscuiti, adu-mi macar o bere, sa bem ca intre barbati :) Groh, groh, tot porc am ramas!